Mare mi-a fost bucuria, să fiu poftit de a scrie câteva cuvinte, la începutul
acestei lucrări, ce are importanța ei deosebită, atât pentru istoria spațiului de piatră de sub Chereș, care atunci când se
întunecă, aduce ploaie, după vorba mătușii Irina Iușan, cât și pentru istoriografia pământului nostru
românesc din Transilvania, cea mult martirizată în decursul secolelor.
De asemenea, sunt bucuros, ca în viitoarea Monografie a localității Tioltiur să fie incluse capitole întregi,
și oricât de multe - după pofta inimii - din cartea
Toata vremea-si are vreme
(scrisă de IPS Calinic), titlul luat tot din vorbele mătușii Irina Iușan.
Sunt prea bucuros să-mi aduc aminte de Tioltiur, ba, spun din inimă, că nu l-am uitat nici o clipă de când l-am văzut
prima oară în viață: luna Septembrie 1964.
Era o toamnă blândă cu soare îmbietor, când, însoțit de fostul preot al Tioltiurului și Bârlei - Vasile Covalciuc - intram în
noua parohie, cu oameni buni, harnici, plini de omenie și sfântă credință.
M-a dus la primul epitrop David-David. Nu mai întâlnisem astfel de nume, sonor și Biblic. De două ori David! Chiar profetul David,
cred că a pălit de invidie. aflând că la Tioltiur este un David la pătrat! Cam la pătrat, că vorba-i era cam sacadată, hotărâtă și cu miros de tutun și
rotocoale de fum, ce îi întuneca privirea, mai ales atunci când nu-i plăcea persoana de alături.
Ceea ce m-a impresionat rapid și sigur, a fost marea credință a tioltiurenilor și dorința lor de a avea o biserică nouă în satul
lor, mai în centru, cum se cuvinea unor oameni gospodari și de treabă.
Primul pas a fost temelia bisericii, ce s-a zidit pe vremea preotului Viorel Todea, mult lăudat, că era slujbaș și predicator
iscusit, care nu a mai apucat să facă biserica, pentru ca a venit anul 1948, cu supărările pe tema religioasă. Materialele s-au risipit după ce preotul
a plecat în alte zări.
„Apoi, no, ăsta-i loc cu probleme! O parte a satului o vor aici, iar altă parte, mai în sus, îl aud pe David-David, pufăind liniștit
pe nas. Să mergem, mai sus, să vedem un alt loc, mai bun, mai la mijloc”.
Temelia bisericii era bine făcută. Se lucrase trainic. Mi-am dat seama că oamenii sunt foarte serioși. Știau ce voiau în cele
religioase.
Mergând prin sat, lumea se uita la noi cu bunăvoință, dar și cu oarecare curiozitate. Am ajuns la o ruină, mai în centrul
satului.
„- No, iată, domnule Părinte, aici este o ruină din biserica reformată. Ar fi bun locul, dar nu se aprobă de către Episcopia
Reformatuș, că a fost ungurească”. M-am uitat atent la locul unde a fost o biserică de prin secolul XV. Ne-am continuat drumul la biserica de lemn,
din coasta localității, la câteva sute de metri afară din sat, pentru că străinii nu ne lăsau în centrul acestuia.
La ușa mititică, ne aștepta Gherasim Fătul, cu o privire și un zâmber de bucurie, cu rar s-a mai întâmplat să întâlnesc în viața
mea.
„No, asta-i biserica noastră bătrână! Intrați!” Când am văzut-o așa de mică și cu acoperișul tot găurit, m-a apucat plânsul,
mai ales, că intrând, fără să observ, mi-am izbit capul de am văzut stele verzi.
Fără să vreau m-a apucat o mânie fără margini. Mă sileam să nu mă arăt, nicidecum. Îmi dădeam primul examen și lumea era cu ochii
pe mine. Atunci m-am hotărât ferm: Trebuie făcută biserica urgent!
Mult după aceea mi-am dat seama că David-David, în chip inspirat și inteligent, m-a dus pe traseul parcurs, chiar în prima zi când
am călcat în satul Tioltiur.
La 1 Octombrie 1964, am fost numit preot paroh, iar la 3 Octombrie am săvârșit prima Sfântă Liturghie, cu o participare absolută
a creștinilor, dornici de slujbă și predici.
M-am instalat singur! Eram vinitură, deci răgățean de peste munți, și nu s-au înghesuit oficialitățiile să vină, dar nici eu nu
le-am poftit.
De la prima liturghie am făcut planul de lucru și s-a hotărât, pe loc, în Adunarea Parohială, să se înceapă cu strângerea a câte
50 de lei pentru începerea lucrării. A urmat cumpărarea locului cu ruina bisericii reformate, ajutându-ne minunatul preot reformat de la Stoiana,
Banyai Bella.
La 10 Mai 1965 s-a început biserica și s-a terminat în roșu în August 1966, deci la câteva luni, mai ales că a fost și o iarnă,
pe lângă cele două veri și două primăveri.
Ca să fiu mai pe scurt: creștinii din Tioltiur, Consiliul Parohial, Sandu Casierul, Comitetul de Construcție, femeile cele harnice
și hotărâte, mătușa Irina cu diplomația ei, au reușit performanța de a se ridica biserica într-un timp record.
Autoritățile s-au arătat aspre. Primarul comunei a fost destituit, dar fericit că a ajutat discret la zidirea bisericii;
Partenie, Președintele Colectivei, bătut măr pentru că a dat atelajele pentru căratul pietrei necesare la zidirea bisericii; Președintele Baroi
de la Raionul Gherla, bătut cu palmele și coiomegele de către femeile din Tioltiur, zicându-se că femeile nu au judecată, pot bate tot satul!
A fost o epopee locală, de mai mare dragul. Dar a fost și locul, precum și bravii tioltiureni, nemaiîntâlnind asemenea oameni
până azi! Ca vârf al bucuriei duhovnicești, de credință strașnică, ce să mai spun de Posturile ținute, pe zile, de câte zece familii, pe rândul
satului ca să se răzbească în lucrare, în pace și bucurie!
Cum să uiți așa creștini transilvăneni!
Felicităm inițiativa de a scrie o lucrare, în care să se arate locuri, lucrările de toată mâna, strașnicii gospodari, de toate
pregătirile, și, ca fapt de bucurie, să nu se abandoneze satul cu biserica de lemn și biserica cea nouă cu școala, casele și gospodăriile care nu
trebuie părăsite!
Tioltiur este așezat în spațiul mioritic al alternanței deal-vale, este o părticică din ”piciorul de plai” din ”Țara Mândră și
binecuvântată. Semanată de Domnul pre pământ”, evocată în descrierea ”Ardealului” de către scriitorul revoluționar de la 1848, Nicolae
Bălcescu.
Satul a apărut într-un ținut păduros din stânga albiei Someșului Mic, la distanța de 8 km spre Vest peste dealuri, în ascunzișul
dealurilor, protejat de înălțimi.
Tioltiurul se numără printre satele înfundate din partea de Nord-Vest a județului Cluj, printre prelungirile de culmi ale
Podișului Someșan.
Aici într-o albie geologică înclinată spre Sud,cu sute de mii de ani în urmă, sub protecția dealurilor și pădurilor ce-l
înconjurau, s-au pus bazele satului. Termenul sat provine din limba latină - fossatum - cu semnificație de loc împrejmuit de șanț,
ori de ridicătură de pământ ( dealuri ).
Spațiul Tioltiurului cuprinde o porțiune de teren ce face trecerea de la dealurile Dejului la cele ale Clujului. În acest loc cu
multe epoci geologice în urmă, a fost o groapă. Cu timpul, în această groapă au fost aduse materiale cărate de precipitații venite de pe dealurile
din jur.
Pământul pe care s-a așezat satul este rezultatul prefacerilor multor ere geologice la care s-au adăugat și factori externi precum
ploi, zăpezi, înghețuri sau vânturi.
Când valurile difuze ale unor ambiții și pretenții nemăsurate loveau Cetatea, zdruncinând-o din temelii, când sentimentul național românesc era
umilit, când se încerca reclădirea unui status medieval pentru oraș și românii trebuiau să iasă din instituțiile seculare la care și ei au contribuit
substanțial, veac după veac, atunci o voce s-a făcut remarcată în Clujul nostru de după Revoluția din Decembrie 1989; era vocea unui cunoscător al
documentelor de arhivă, un cercetător de mare acuratețe și probitate științifică - Vasile Lechințan.
Continuându-l pe marele istoric David Prodan, care din perspectiva unei vieți de istoric al Transilvaniei a afirmat în anul 1990
că prezența și dreptul românilor în instituțiile seculare ale Clujului este o minimă reparație istorică, Vasile Lechințan a ilustrat cu documente
acest adevăr, din 1990 și până astăzi, scriind și o lucrare pe această temă. Din păcate, justiția și oficialitățile au fost oarbe. În ultimul timp,
unele instanțe de judecată s-au trezit, dându-și seama de diferența uriașă dintre administrare și proprietate ,
Vasile Lechințan a adus contribuții importante în istoriografia românească, semnând ca autor și coautor peste patruzeci de volume, peste
cincizeci de studii în reviste de specialitate și sute de articole în presa clujeană și cea din țară. Volumul său
Dicționar al oficialilor români din Transilvania ( 1328 - 1918 ) a fost achiziționat și de către Biblioteca Congresului S.U.A.
A scris despre: românii din Covasna și Harghita de-a lungul secolelor și drama deznaționalizării unor comunități întregi de
români din această zonă; despre pușcașii români chioreni din secolul al XVII-lea; despre țăranii români și piața Clujului în secolul XVI - XVII;
despre relațiile românilor din Ținutul Chioarului cu orașul Cluj in secolul al XVII-lea; despre limba română în viața secuilor ( din secolul al
XVI-lea până la 1918 ); despre chezii și juzii români din comitatele Cluj și Turda în secolul al XVII-lea; despre răscoala lui Horea și despre
revoluția de la 1848; despre românii clujeni din secolul XV-XVII; despre oficialii maramureșeni români din secolul XVi-XVII și altele. De
menționat că este autor și coautor a peste cincisprezece monografii de localități din județele Cluj, Alba, Bistrița-Năsăud, Bihor și Mureș. Este
autorul unui roman istoric a cărui acțiune se petrece în Clujul anului 1660 și al unor povestiri istorico-fantastice intitulate
Feeriile Clujului . De câțiva ani susține revista ”Orașul” un minunat album dedicat Clujului interbelic și tot în această revistă
a deschis rubrica Enciclopedia Clujului .
Timp de un an și jumătate, Vasile Lechințan a ținut o rubrică zilnică la Transilvania Live, intitulată
Cronologia Clujului , text și imagini cu principalele evenimente ale zilei respective din Clujul de odinioară, apoi și din toată
Transilvania. Vasile Lechințan a fost cel care a sesizat în presa centrală faptul că Dicționarul limbii române, inițiat de Pușcariu în perioada
interbelică este nefinalizat, în timp de Ungaria a găsit resursele necesare să tipărească o uriașă enciclopedie în optsprezece volume, la care
s-a lucrat doar șase - șapte ani. În urma acestei sesizări s-au acordat fonduri Academiei, încât astăzi acest dicționar este finalizat.
Printr-o documentație serioasă Vasile Lechințan a oprit mascarada înhumării pe teritoriu românesc a unui fascist maghiar, scriitorul Jozsef Nyro,
salvând astfel onoarea, atât a românilor, cât și a maghiarilor din țară și din Ungaria, știindu-se că Europa, ca de altfel întreaga lume civilizată,
este foarte sensibilă în astfel de manifestări extremiste.
Memoriul inițiat de Vasile Lechințan și semnat de șapte academicieni din Cluj și București, de numeroși oameni de cultură a dus
la repunerea plăcuței cu textul lui Nicolae Iorga în cadrul complexului statuar Matei Corvin din Cluj-Napoca.
Îl cunosc pe colegul Vasile Lechințan de la Arhivele Naționale din Cluj, pe care le-a slujit cu pasiune, dăruire și profesionalism.
Aici, în vălul uriaș de cereri de tot felul de după Revoluție, el a știut să facă față cu profesionalism, integritate morală și solicitudine tuturor
problemelor ivite, indiferent de complexitatea lor. A fost permanent preocupat să apere, atât imaginea instituției, cât și cauza celor care au trecut
pragul Arhivelor clujene. Știu că stătea, adesea, până noaptea târziu pentru a rezolva imensul set de cereri. Deși este cunoscător perfect al
paleografiilor latină și maghiară ( în Cluj și în țară se pot număra pe degete astfel de specialiști români ), se vede că statul român nu are nevoie
de astfel de specialiști , și Vasile Lechințan a fost pensionat recent cu o pensie mizerabilă.
Am considerat util să prezint succint o parte din realizările vrednicului cercetător în ale istoriei Vasile Lechințan, în calitatea
mea de cel mai apropiat coleg de la Arhivele Naționale și ”confident de perfectă loialitate”, acum, la împlinirea vârstei de 65 de ani, colegul nostru
fiind născut la 21 Ianuarie 1949 în comuna Silivașu de Câmpie, județul Bistrița-Năsăud.
Îi dorim sănătate, viață îndelungată întru mulți ani și noi succese în activitate.
Laurențiu MERA
M-am născut a 4-a zi de Crăciun, în anul 1938, luna Decembrie, ziua 28, în satul Tioltiur, comuna Lujerdiu, județul Someș ( la vremea aceea ),
din părinții David și Maria, cu numele de familie Păcurar, mărturie și semnificație a sedentarismului strămoșilor tioltiurenilor și atestare
despre una dintre ocupațiile de bază, păstoritul.
Prenumele Danil a fost luat din Biblie, spre a avea ca ocrotitor spiritual pe profetul Daniel din Vechiul Testament. Am
copilărit în Tioltiur unde am urmat clasele primare ( I-IV ). Clasele gimnaziale le-am terminat la școala din satul Morău, singura școală gimnazială
în comuna Lujeriu între anii 1950 - 1955.
La terminarea școlii din Morău, îndrumat de dirigintele clasei, profesorul de limba română, am dat examen de admitere la liceul de
limbi clasice din Cluj. Trecând cu succes examenul, am urmat cursurile liceului timp de un trimestru, dar din cauza lipsurilor bănești am fost nevoit
să părăsesc liceul, transferându-mă la liceul ”Petru Maior” din Gherla, stând în gazdă la o rudă, fiind aprovizionat de acasă cu alimente timp de 4 ani
( clasele VIII - XII ).
Am continuat studiile la Universitatea Babeș - Bolyai din Cluj, Facultatea de Filologie ( Litere ), de pe strada Horea, terminând-o
cu o Diplomă de Licență.
În anul 1960 am început activitatea în învățământ ca profesor la școala generală din satul Feldioara, comuna Cătina, raionul Sărmaș,
regiunea Cluj.
După trei ani de muncă conștiincioasă cu elevii, am fost mutat la școala din Tioltiur ca profesor. Timp de 19 ani am slujit cu
credință școala din Tioltiur, predând obiectele limba română, limba rusă, limba franceză, și limba latină.
În ultimii ani am îndeplinit și funția de director al școlii din Tioltiur. După desființarea claselor V - VIII de la școala din
Tioltiur, din cauza lipsei de elevi, în anul școlar 1981 - 1982 am fost transferat la școala gimnazială din satul Dezmir, comuna Apahida, ca
profesor de limba și literatura română, având și funcția de director.
După evenimentele din Decembrie 1989 sunt mutat ca și profesor titular la școala din Sânnicoara și director coordonator la școala
din Apahida. Sunt apoi numit director la școala din Sânnicoara, unde am lucrat ca profesor și director timp de 8 ani până la pensionare în anul
1998.
Ca profesor de limba și literatura română am format zeci de promoții de elevi, insuflându-le dragostea pentru limba maternă,
transmițând elevilor cunoștințe, priceperi și deprinderi, dezvoltându-le emoții și sentimente.
Am muncit cu multă dăruire pregîtind elevii pentru concursuri și olimpiade școlare, organizând meditații neplătite pentru elevii
mai slabi la învățătură. Ca diriginte, în ultimii ani de învățământ am fost amator al muncii culturale și sportive cu elevii, îsoțindu-i în zeci
de excursii, tabere și expediții școlare, organizând nenumărate întreceri sportive și programe cultural - artistice.
Ca și pedagog, am reușit să impun ordine și disciplină prin toate cele 5 școli în care am lucrat.
Ca director, m-am preocupat de aprovizionarea școliilor cu cele necesare bunei funcționări, cu lemne de foc, dotarea școlilor
cu sobe, table, bănci, material didactic, etc.
Am acționat pentru înființarea școlii de 8 clase în staul Corpadea, comuna Apahida, m-am preocupat pentru acoperirea unui corp
de clădire al școlii din Sânnicoara, am depus mult efort pentru introducerea gazului metan în școala și grădinița din Sânnicoara.
Am iubit și am fost iubit de mii de elevi, zeci de cadre didactice, colegi, am fost apreciat de părinții elevilor, de superiorii
din învățământ.
Liliana Mirela Rus s-a nîscut la 1 Mai 1968 în localitatea Gherla. Părinții ei, Legian și Maria, profesor de istorie-geografie, respectiv
învățătoare, locuiau în satul Stoiana, comuna Cornești. Stoiana a fost pentru Liana leagănul copilăriei.
Aici, părinții săi au avut grijă să-i sădească în suflet dragostea pentru natură, respectul pentru tot ceea ce poporul român are
bun, frumos, și sfânt, setea neobosită de folclor adevărat, autentic și credința în Dumnezeu.
Părinții săi aveau aceste valori moștenite din familiile lor. Tatăl, Legian, Rus, s-a născut în satul Tioltiur, unde mama sa era
considerată „privighetoarea satului”. Mama sa, Maria Rus, fostă Suciu, s-a născut la Lujerdiu și provenea dintr-o familie de dascăli.
Amândoi au demonstrat că prin muncă cinstită, dragoste și credință poți face minuni și poți să lasi în urmă valori
adevărate.
Liana a urmat cursurile Școlii cu clasele I-IV din Stoiana, iar clasele V-VIII le-a urmat la școala din Cornești. În anul 1987
a absolvit Liceul Pedagogic „Gheorghe Lazăr” din Cluj-Napoca, specialitatea învățătoare.
A lucrat ca învățătoare la Școala Nr. 9 Cluj-Napoca timp de 22 de ani, iar din anul 2010 este învățătoare la Școala Gimnazială
„Emil Isac” Cluj-Napoca.
Am putea spune că întreaga sa viață a stat sub semnul dragostei de folclor. A făcut parte din grupurile folclorice de copii și
adulți conduse de părinții săi în satul Stoiana, grupuri care prezentau obiceiuri de colindat și „Cununa la seceriș”. Cele două grupuri au activat
între anii 1976 - 1988 și au participat la spectacole, festivaluri și concursuri în multe locuri din țară.
La Școala Nr. 9 Cluj-Napoca, Liana a condus grupul de colindători „Izvor de dor”.
Din anul 2009 Liana și-a adus contribuția ca prezentatoare a spectacolelor organizate în comuna Cornești la „Fiii Satului” din
localitățile: Tioltiur, Bârlea, Lujerdiu, Cornești și Igriția.
Se conduce după maxima „dascălul este făclia care se stinge luminând” și în tot ceea ce face pune suflet, dragoste și valoare.
În viața fiecărui om există un moment în care se întreabă cine este și de unde vine. Uneori aceste întrebări revin obsesiv și atunci încercăm să
răspundem la ele. Răspunsul îl găsim într-un singur loc spre care ne trag firele nevăzute ale vieții. Acel loc se numește simplu ACASĂ sau
LOCUL NATAL.
Atunci când am hotărât să scriu „Monografia comunei Cornești”, probabil că firele vieții mă atrăgeau fără să-mi dau seama spre
locul meu de naștere.
A scrie o monografie este un gest de mare responsabilitate. Ești răspunzător față de înaintașii tăi, dar și față de contemporani.
Trebuie să scuturi colbul anilor de pe faptele petrecute și să le prezinți în toată măreția lor. Trebuie să aduci trecutul în prezent și să muți
prezentul în trecut pentru ca împreună să pregătească viitorul ...
Nu am pretenția că am spus totul despre Valea Tiocului, dar sper că măcar am trezit curiozitatea celor care vor citi aceste
rânduri și cine știe, poate cândva, vor ajunge să stăbată drumul pe urmele lui Mihai Viteazul, sau vor ajunge să urce pe platoul
Dealului Bobâlna ...
Pentru fiecare on există un singur loc în care cerul este mai albastru, iarba este mai verde, pământul este mai cald și unde se
simte cu adevărat împlinit ...
Doar cu apa din acel loc îți poți stăpânii setea sufletului ...
Acel loc se numește simplu ACASĂ .
Acelui loc îi închin toată iubirea și recunoștința mea ...
Liana Rus
Anul 1939 aducea deasupra Europei norii negrii ai războiului, nelăsând oamenilor bucuria vieții.
Cu toate acestea, în 10 Noiembrie al anului, se năștea cel de-al 3-lea copil al familiei Petean din comuna Pălatca și după numele
tatălui a primit și el numele de IOAN.
Copilăria și-a petrecut-o în atmosfera încordată a celui de al II-lea Război Mondial. Singurele amintiri din această perioadă
sunt cele 3 tunuri ( branduri ) instalate sub pădure la circa 100 de metri de casa părintească și când acestea trăgeau peste sat, se stingea lampa în
casă. De asemenea l-a impresionat grămada de proiectile de tun aruncate într-o grămadă sub cireșul de la poartă.
Familia s-a refugiat în România, trecând granița care a sfârtecat Ardealul în două părți prin Dictatul de la Viena și care era
fixată pe culmea dealului spre Sud la circa 1 km.
Reveniți din refugiu părinții și cei patru copii Maria, Mircea, Ioan și Ana ( născută în timpul războiului ) și-au regăsit casa
ocupată de o familie de țigani, care au părăsit-o în grabă.
În toamna anului 1946, ”anul cumplit al foametei” a început clasa I la școala din sat, având-o ca învățătoare pe Elena Bardoski.
Mergea la școală cu o traistă din lână învârstată și avea în ea ”tăblița” și „țeruza” dar temele la citire și aritmetică se ștergeau mereu căci
mergea fugind la școală. Pentru aceasta stătea mereu în colț, în genunchi pe boabe de fasole.
La alegerile din 19 Noiembrie 1946 a fost pus să învețe o poezie pentru serbare, dar n-a reușit să recite și a sfârșit în
plâns.
Din banca din fundul clasei, ce cuprindea peste 70 de elevi, a urcat treptat, ajungând în banca a doua pe care n-a părăsit-o
până la absolvirea gimnaziului, la școală clasându-se mereu al doilea.
Anul 1953 este marcat de absolvirea clasei a VIII-a făcând parte din prima generație de absolvenți ai școlii elementare de 7 ani
înființată în anul 1950. Până la această dată mii de copii din sat mergeau la școală în comuna Mociu. Din satul natal au plecat atunci Maria Câmpean,
Mihai Ghiroagă, Maria Seleș și MIrcea Petean, fratele mai mare. Lor li s-a alăturat și Dorel Vișan, viitorul mare actor român, care atunci venea
peste deal din satul Tăușeni.
În toamna anului 1953 este înscris la Liceul de băieți nr.3 din Cluj-Napoca, liceul orășenilor, în care nu erau decât 10-15 elevi de
la țară. După absolvirea clasei a VIII-a, un accident îl forțează să întrerupă cursurile pe care le va relua în 1958 la liceul George Barițiu din
Cluj-Napoca, pe care îl absolvă în anul 1961 cu diplomă de bacalaureat.
Obține o bursă regională și în anul 1961 urmează Facultatea de Filologie a Univerității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca pe care o
absolvă cu licență în anul 1966.
Prin repartiție guvernamentală este încadrat ca profesor titlular la catedra de limba română din Tioltiur, comuna Cornețti. Își
definitivează activitatea în anul 1969 prin examen de definitivat lucrând sub deviza ”omul sfințește locul”.
În anul 1968 se căsătorește tot cu un cadru didactic, Voichița Păcurar, cu care are un băiat în anul 1970,
Ioan Mircea Petean.
Din anul 1970 este promovat în funcția de director coordonator al școlilor de comuna Bonțida, unde s-a remarcat ca adevărat
formator de oameni și caractere.
Aici a funcționat până la pensionare, în anul 2003. A fost director coordonator timp de 28 de ani, consilier local 18 ani, antrenor
de fotbal la echipa Someșul Bonțida. A primit distincția de ”Profesor evidențiat” ca urmare a absolvirii gradelor didactice II și I. A publicat
articole de specialitate în revistele de specialitate ale Școlii Județene, a condus cercul pedagogic al profesorilor de limba română din zona Gherla
timp de 12 ani.
Școala a fost pentu el o a doua casă.
CURRICULUM VITAE
I. INFORMAȚII PERSONALE
Nume, Prenume: Mureșan Fabian
Domiciuliu: Cluj-Napoca
Telefon: 0728/858945
E-mail: muresan53@gmail.com
Data nașterii: 27.11.1953
Locul nașterii: sat Tioltiur, județul Cluj
Starea civilă: căsătorit, un copil
II. EXPERIENȚĂ PROFESIONALĂ
1. 2001 - prezent - Primăria Cluj-Napoca - Șef Serviciu Audit Public Intern
2. 2000 - 2001 - S.C ”Termorom” S.A. Cluj-Napoca - Director Financiar
3. 1996 - 2000 - Banca Agricolă S.A - Inspector General de Control
4. 1990 - 1996 - S.C ”Termorom” S.A. Cluj-Napoca - Șef Serviciu Plan, personal
5. 1997 - 1990 - Combinatul de Utilaj Greu Cluj-Napoca - Tehnolog
III. EDUCAȚIE ȘI FORMARE
1. Universitatea ”Spiru Haret” București - Facultatea de Drept
2. Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca - Master în Administrație Publică
3. Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca - Facultatea de Științe Economice
4. Institutul Politehnic Cluj-Napoca - Facultatea de Mecanică
5. Liceul Industrial Energetic Cluj-Napoca
6. Școala Generală Tioltiur
IV. APTITUDINI ȘI COMPETENȚE PERSONALE
Limbi străine: engleză, rusă
Aptitudini și competențe artistice: muzică, literatură
Permis de conducere: categoria B
Pasiuni: grădinăritul
S-a născut în 5 Iulie 1944, în localitatea Tioltiur, Cluj, România, al doilea fiu al Mariei și al lui Vasile Iușan
a Vasilichi Tocului.
A absolvit școala elementară în satul natal.
Gimnaziul la Corneni și Aluniș.
Școala Profesională de Instalații la Grup Școlar Construcții, Cluj-Napoca.
Liceul George Barițiu, Cluj-Napoca.
Facultatea de Drept la Universitatea ”Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca.
Școala Populară de Artă secția actorie profesor Cecilia Șindelaru și regie de teatru profesor Gogu Gherasim, Cluj-Napoca.
Școala de Sociologie profesor Achim Mihu, Cluj-Napoca.
A profesat ca: instalator, sociolog, jurist, actor la Teatrul de Stat Turda și Teatrul Național Cluj-Napoca - 52 de roluri în teatru,
8 roluri în film.
Pensionar: fotograf, operator video, epigramist - a publicat 17 plachete de epigrame și o carte de epigrame:
”Ridică-te Caragiale...”.
Funcții:
Director Clubul Terra al Fabricii de Medicamente Terapia, Cluj-Napoca.
Director Teatrul de Stat Turda.
Director Teatrul Zamolxe, Cluj-Napoca,
Secretar General al Asociației Transilvane ”Zamolxe”, Cluj-Napoca.
Proprietar: S.C. Foto Clip S.R.L. Cluj-Napoca.
Precum ridicarea unei Biserici e scrierea unei cărți. Cărămidă cu cărămidă, pagină cu pagină, până când i se așează acoperișul,
până când e pusă între coperte. Dar munca de abia a inceput. Din afară totul pare bine și frumos, dar în interior trebuie zugraviți pereții cu faptele
sfințiilor, trebuie cumpărate ornamente și trebuie sculptat altarul. Tot așa și cartea, după ce a fost concepută și i s-a stabilit planul în mare
și în detelii, urmează decorarea ei cu portretele sfinților. Că oare ce sunt țăranii unui sat decât sfinți neaureolați ai altarului gliei străbune, și
ce sunt scenele sacre, decât robota lor de zi cu zi, iar versetele din Biblie sunt cântecele lor de muncă, de dor, de petrecere,
de șagă!
„La început a fost cuvântul”, iar cuvântul a fost rostit de cineva, tot astfel este și în cazul apariției unei cărți. Cineva
spune: „vreau să aibă și satul nostru, Tioltiur, o carte a lui, sunt dispus să fac acest lucru indiferent cât m-ar costa!” Vasile Iușan începe imediat
să acționeze. Este exact inversul politicienilor din zilele noastre, care mai întâi vor să fie plătiți pentru ceea ce ar vrea să facă, și, după ce
vor fi plătiți, vor uita ce au promis.
Iușan Vasile a început să lucreze la această Carte despre Tioltiur, concepută astfel încât să transgreseze tipul obișnuit de
monografie și să aibă în centru ei viața de obște a sătenilor de ieri și de azi, întreaga lor ființă spirituală cu istori și datini. dar și
materializată în fotografii numeroase care să împodobească și înfrumuțeseze paginile cărții și să bucure ochii cititorului.
Conștient că nu poate face acest lucru singur, a apelat, cu modestie, convingere, răbdare și diplomație, dar și cu coercițiune, la
ajutoare specializate pe diferite teme, pomeniți pe larg în paginile anterioare, la care aș adăuga și pe „domnul” Internet care și-a adus cu precizie
și dezinvoltură contribuția.
Tuturor, editorul le aduce respectuoase mulțumiri și laude.
Radu Crețu